Iubire pe deplin dăruită

Inima ta seamănă foarte mult cu ploaia. Uneori, ploaia cade în rafale. Alteori, ploaia e măruntă şi abia vizibilă. Uneori, ploaia pare a cădea fără a se mai opri. Alteori, ploaia pare a se arăta doar pentru un moment ca apoi să dispară la fel de repede precum a apărut. Uneori, ploaia te avertizează şi pare iminentă cu mult înainte ca ea să apară. Alteori, semnele par iluzii şi începi să crezi că ploaia nu va mai apărea. Uneori, ploaia apare pe neaşteptate, fără niciun fel de avertizare prealabilă. Alteori, ploaia vine sub forma unei furtuni şi poartă cu ea tunete şi fulgere. Uneori, plouă aici, dar nu şi acolo, ca şi cum ar exista o demarcaţie precisă pe pământ între zona unde ploaia începe şi zona unde ploaia se sfârşeşte. Aici, în locul acesta. Nu acolo, în locul acela. Uneori, ploaia se acumulează, iar alteori pare că abia atinge Pământul. Uneori, o primeşti cu bucurie, alteori nu. Uneori, ploaia cauzează alunecări de teren. Inundă şi te înspământă. Uneori, pluteşti pe o barcă pe un râu născut din ploaie, iar alteori pescuieşti în râu, şi uneori scapi de ploaie prin umbrela pe care o ţii deasupra capului sau aştepţi într-un prag până când suveranitatea ploii ia sfârşit. Ploaia soseşte în diferite forme, şi, uneori, ţi se udă pantofii. 

Nu-i aşa că, uneori, inima iubirii tale este precum ploaia? Uneori, inima ta este timidă, iar alteori este curajoasă. Uneori este primită cu braţele deschise, alteori nu. Şi aşa mai departe.

În ceea ce te priveşte, primeşte-ţi mereu inima cu braţele deschise. Inima, precum ploaia, serveşte multor scopuri. Ploaia continuă să cadă, indiferent de ceea ce ar putea alţii să creadă- Ploaia are o putere şi o independenţă proprii, la fel trebuie să fie şi inima ta.

Spre deosebire de ploaie, inima ta trebuie să iasă la suprafaţă indiferent de condiţiile de vreme.

Spre deosebire de ploaie, inima ta nu trebuie să se usuce. Să fie absorbită da, Să se usuce, nu.

Precum ploaia, inima ta apare întotdeauna undeva. Precum ploaia, inima ta nu se poate reţine pe sine la nesfârşit.

Precum soarele, inima ta trebuie să apară la suprafaţă şi să strălucească de oriunde ar fi peste tot ceea ce există, fără a avea gânduri despre sine.

Cât de independenţi sunt ploaia şi soarele, şi cât de independentă trebuie să fie inima ta pentru a putea fi fericită.

Cei Măreţi, atunci când au crescut întru Măreţie, nu şi-au reţinut inimile şi nici nu şi-au restrâns iubirea, dăruind-o doar aici şi acolo. Ei şi-au dăruit inimile cu toata viteza înainte şi au făcut-o în linişte, ca şi cum a.şi împărtăşi inimile era un eveniment natural, de la sine înţeles, asa cum şi este cazul, bineînţeles. Nu a fost niciun mare tam-tam despre dăruirea inimilor Celor Măreţi. Ei ştiau, dincolo de orice îndoială, că inimile le erau menite a fi dăruite, şi că iubirea emanată era iubirea Mea, mai ales. Inimile lor erau şi inima Mea, şi nu proprietatea lor indiviuală şi directă.

Ştii, până ca Cei Măreţi să ajungă să fie măreţi, inimile lor erau deja în întregime ale Mele, iar asta însemna că iubirea lor nu putea fi decât deplină, pentru toţi. Dăruirea iubirii nu era personală pentru ei. Nu exista un început pentru iubirea lor. Nu exista nimic care să trebuiască să o genereze. Iubirea Celor Măreţi, la fel ca şi a Mea, circula mereu. Iubirea lor ateriza oriunde puteai sau nu vedea. Iubirea lor era. Fiecare ocazie era pentru iubire. Nimic nu trebuia să le incite iubirea. Iubirea lor era, la fel ca şi a Mea, şi iubirea lor era pentru toată lumea. Ce simplu este să iubeşti pur şi simplu, fără ca iubirea să trebuiască să depindă de fizicul cuiva, de afirmaţiile sau de conştiinţa sa. La bine şi la greu, iubirea era. Spre deosebire de ploaie, iubirea lor nu avea sfârşit, şi, astfel, iubirea lor era dăruită pe deplin. 

(HeavenLetters.org)