Inima

O, inima ! Marturisiri afunde ard in ea.

Uimit eu mintea mi-o ascult

si-n intelesuri mari

zvacnirea i-o destram.

O, inima:

nebuna, cand se zbate-n joc salbatic,

atunci,

atunci imi spune ca din lutul ei

a fost facut pe vremuri vasul

in care Prometeu a coborat din cer

aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor,

in timp ce zorile se ridicau peste Olimp

si-si ascundeau in poala stelele

ca un zgarcit comoara sa de aur.

O, inima: cand para ea si-o nabuseste

c-un giulgiu de liniste,

atunci imi canta

ca lutul ei a fost odata un potir de lotus,

in care a cazut o lacrima curata ca lumina

din ochii celui dintai sfant si mare visator

care-a simtit imbratisarea vesniciei

si straniul fior 

al intelesului ce stapaneste deopotriva

apusul, rasaritul, cerul, marea.

O, inima: amurguri cand se lasa grele peste ea,

aud cum tainic imi sopteste 

ca ea e lutu-n care-odinioara pe Golgota

s-a scurs siroaie sangele din trupul lui Isus,

cand ghimpii il muscau ca niste ochi de farisei.

O, inima: cand pieptul ea mi-l sparge cu

batai de plumb,

atunci imi striga indrazneata 

ca peste veacuri lungi si goale si pustii,

cand Dumnezeu se va-ndemna

sa fac-o alta lume

si-o omenire

din neamuri mari de zei,

Stapanul bun va plamadi atunci din lutul ei

pe noul Adam.

                                               Poezie de Lucian Blaga